L-am învinovățit mult timp pe tatăl meu. Este un părinte dur, iar în copilărie mă forța să învăț din greu. Era mult, mult prea strict și îl disprețuiam pentru asta. Dar acum, la 35 de ani pe care îi am, nu am decât cuvinte de laudă pentru el...
"A fi tânăr ține de mentalitate, Darren. Nu te limita!", îmi spunea el, iar eu încă îi port vorbele cu mine. De fiecare dată când îi reproșam că este prea strict cu mine și că mi-a făcut viața un iad cu regulile sale, îmi zicea asta.
"Ți-e ușor să spui asta, tată. Prietenii tăi nu te numesc ratat. Nimeni nu râde de tine când intri în clasă în fiecare zi! Nu voi mai fi atât de tânăr, tată. Vreau să mă bucur de viață la fel ca prietenii mei", îi răspundeam eu, tare dezamăgit.
"Darren... Dacă râd de tine pentru că te descurci bine, nu-ți sunt prieteni adevărați. Nu voi fi alături de tine toată viața ta. Tot ceea ce fac este pentru binele tău", spunea tatăl meu cu blândețe.
Aveam 15 ani la acea vreme. Eram tânăr, entuziast, rebel și mai pregătit ca oricând să descopăr lumea. Dar el a insistat să studiez și să studiez și să studiez. Ah, aveam voie să mănânc și să dorm, dar cam atât. La asta s-au rezumat întreaga mea adolescență și anii de facultate.
Sincer, la un moment dat aveam impresia că sunt un șoricel de laborator și că părintele meu este un om de știință care își testează strategiile pe mine. Aș fi vrut să îmi trăiesc viața... dar nu mi se permitea acest lucru.
Nu aveam voie să ies cu prietenii mei și nici să mă joc jocuri video prea des. Sâmbătă seara nu făceam decât să discutăm despre notele mele la cină, iar performanța mea școlară era examinată mai des decât glicemia lui tata. El are diabet.
Totuși, am avut parte de succes, așa cum era de așteptat. Am absolvit și liceul și facultatea cu note maxime, iar apoi viața mea a început încetul cu încetul. Până la 35 de ani, mi-am construi deja o afacere profitabilă, mi-am întemeiat o familie minunată alături de superba mea soție și, bineînțeles, am cumpărat o casă frumoasă pentru noi. Deși părea că duc o viață de vis alături de partenera mea, Lauren, și alături de copiii noștri, Jack și Patrick, ceva lipsea... Aveam impresia că ceva nu este în regulă. Dar oare ce?
Ei bine, într-o seară, l-am invitat pe tata acasă la cină. Imediat după ce a ajuns la noi acasă, am început să aud zgomote ciudate din camera fiilor mei și m-am dus să verific ce se întâmplă. Băieții se certau pentru un joc pe calculator.
"Ești un ratat, Jaden! Ești un trișor! Nu ai fi câștigat niciodată dacă nu ai fi trișat!", a țipat Patrick.
"Nu e vina mea că ești prost, Patrick! Pleacă naibii de aici!", a țipat și Jaden.
"Băieți! Bunicul e acasă. Shhh....", am spus eu în șoaptă.
Patrick și Jaden s-au înroșit imediat. Se temeau de tata mai mult decât mă temeam eu de el. Dintr-o dată, a intrat brusc în cameră și ne-a speriat pe toți.
"Așa vă creșteți băieții? Asta e dezamăgitor, Dareen!", mi-a zis tata.
"Hei, tată, calmează-te, bine?", i-am spus eu.
"Ar trebui să-ți supraveghezi mai atent copiii. Nu așa te-am crescut!", a mai adăugat el.
Ei bine, într-adevăr. Mi-am crescut copiii diferit față de cum a făcut-o tata cu mine. Dar cum trebuia să procedez, până la urmă? Nu sunt mândru de copilăria mea. Tocmai de aceea, le-am oferit fiilor mei independență totală, nu i-am forțat niciodată să facă ceva și le-am asigurat întotdeauna tot ceea ce e mai bun. M-am simțit jignit de ceea ce a spus tata.
"Bine, tată, uite. Sunt copiii MEI. Știu ce este cel mai bine pentru ei. Și care este marea problemă dacă doi frați se ceartă din cauza unui joc video? Sunt copii! Este normal!", i-am spus eu.
"Darren, tu ești...", a încercat el să zică.
"Nu, tată. Ajunge!", am spus destul de tare, iar Lauren a venit în fugă în cameră. "Asta este, tată. Hai să fie clar un lucru astăzi. Am ținut-o în mine foarte mult timp..."
"Darren, dragă", a intervenit soția mea. Simțise tensiunea din aer și încerca să o atenueze.
"Hai să luăm cina, bine? Este gata. Tatăl tău a venit acasă după atâta timp...", a mai spus ea.
Dar tatăl meu a oprit-o imediat.
"Nu, Lauren. Lasă-l să vorbească. Fiul meu are ceva să-mi spună și aș vrea să aud.", a zis.
"Bineînțeles că ar trebui, tată. NU VREAU SĂ DISTRUGI VIEȚILE COPIILOR MEI. Mi-ai distrus tinerețea și asta a fost de ajuns. Lasă-i să se bucure și să-și trăiască viața, tată! Te rog!", am strigat la el.
"DARREN! GATA!", mi-a spus Lauren, supărată.
Tata a rămas tăcut timp de câteva secunde, apoi a spus: "Cred că ar trebui să plec, dar păstrează asta cu tine...".
Apoi mi-a dat un plic care conținea o invitație la reuniunea mea de facultate, a doua zi. Colegiul o trimisese acasă la tata pentru că nu aveau noua mea adresă.
"După ce te vei întâlni cu prietenii și colegii tăi de facultate, te vei răzgândi", mi-a spus el.
După aceea, tatăl meu a plecat. Nu am mai luat cina împreună. Da, m-am simțit prost și da, am fost prea dur cu el. Totuși, o parte din mine se simțea satisfăcută. Ținusem frustrarea în mine prea mult timp.
A doua zi, când am ajuns la reuniune, am avut parte de șocul vieții mele. M-am simțit ca un intrus. Cei mai mulți dintre oamenii pe care îi credeam "cool" în timpul facultății nu o duceau deloc bine acum.
"Nu-mi pot permite să am copii. Inflația mă omoară", a spus unul dintre ei.
"La fel și eu, omule", a adăugat altul. "Trăim din economii și împrumuturi... Mi-am pierdut slujba, iar soția mea este bolnavă... Copiii sunt încă la școală. Nu știu cum o să mă descurc".
"Hei, hei, băieți, haideți să ne calmăm, bine?", am spus eu pentru detensiona atmosfera.
"Ce-ar fi să plănuim o excursie împreună? Ne-ar prinde bine să luăm o pauza de la viața asta agitată", am mai adăugat.
"Eu nu pot, Darren. Nu-mi pot permite așa ceva", a spus unul dintre prietenii mei.
"La fel, omule...", a spus altcineva. Și, încet-încet, m-au refuzat cu toții. Atunci mi-am amintit cuvintele tatălui meu.
"După ce îți vei întâlni prietenii și colegii de facultate, te vei răzgândi".
Așa că l-am sunat pe tata imediat cum am ajuns înapoi la mașină.
"Hei, tată, ești liber?", l-am întrebat.
"S-a terminat evenimentul?", a întrebat el.
"Da", i-am spus.
"Vino pe la mine. Hai să bem niște vin", a spus el.
M-am dus imediat acasă la părintele meu și am avut ocazia de a purta o discuție sinceră cu el.
"Darren, nu ai idee cât de mult m-am blestemat pentru că am fost atât de dur cu tine, dar nu am vrut să-ți distrugi viitorul. Poate că ar fi trebuit să pun în balanță strictețea și indulgența", a spus el.
"Tatăl meu ne-a abandonat pe mine și pe mama mea. Am dormit pe străzi și am mâncat din tomberoane... A fost o viață grea. Nu am vrut ca tu să suferi. Astăzi, ești într-o situație bună și mă bucur. Îmi pare rău că nu te-am lăsat să trăiești așa cum ți-ai dorit", a continuat el.
"Nu, tată", am murmurat eu, în timp ce îl îmbrățișam strâns. Plângeam ca un copil.
"Tu ești motivul pentru care am succes astăzi. Totul se întâmplă datorită ție", i-am mai spus, cu ochii în lacrimi.
A început imediat să râdă.
"Totul se întâmplă pentru că ai muncit atât de mult. Eforturile tale au dat roade. Acest succes este în întregime al tău! Și, da, copiii tăi... crește-i așa cum vrei tu. Am greșit că m-am amestecat. Îmi pare rău...", mi-a spus, zâmbind.
Tata nu și-a asumat niciodată meritele pentru succesul meu, deși el a fost cel care a stat în spatele lui. Nu știu ce ai face tu în locul meu, dar eu acum, la 35 de ani, am numai laude pentru părintele prea strict de altă dată.
Urmareste-ne pe Google News
