Îmi aduc și acum aminte ziua de 24 aprilie 2010. După multe încercări eșuate, am aflat că în sfârșit rămăsesem însărcinată. Doamne. ce bucurie! Cât am râs împreună, cât am plâns împreună... Pur și simplu nu ne venea să credeam! Urma să fim părinți. Era minunat. Era un vis devenit realitate.
Ne-am anunțat familiile și toți apropiații. Toată lumea ne-a felicitat și s-a bucurat pentru noi. Știau cât de mult ne doream asta. Am început să ne facem planuri de viitor, să căutăm un nume, să ne gândim cum vom amenaja camera, ce locuri vom vizita împreună, ca oricare alți viitori părinți care abia așteaptă să le vină pruncul pe lume.
Totul era minunat, dar nu și în mintea mea. Avem o presimțire, știu asta. Într-un fel sau altul, am simțit de la bun început că ceva rău urma să se întâmple. Soțul meu credea că sunt nebună, că exagerez...
În data de 15 iunie, pe când eram în cea de-a 11 săptămână de sarcină, îngrijorarea mea urma să prindă contur. Atunci am aflat că micuțul nostru bebeluș nu era pregătit să înceapă această călătorie în viață alături de mine și de soțul meu. Ne-a căzut lumea în cap, amândoi eram devastați. Am dat vestea familiei noastre printr-un mesaj și, în mod inconștient, atât eu, cât și soțul meu am început să ne îndepărtăm de toată lumea.
Nu voiam să vorbim cu nimeni și i-am anunțat pe toți că îi vom căuta noi când ne vom simți pregătiți. Instinctiv ne dormeam să fim singuri, dar împreună, doar noi doi. Era suferința noastră și doar împreună o puteam depăși. Abia mai târziu am înțeles că eram pe aceeași lungime de undă cu soțul meu. Nici el nu-și dorea mila nimănui, voia doar să-și consume durerea în liniște, alături de mine. Exact asta simțeam și eu...
După două zile de chin în care am plâns continuu, am hotărât amândoi că nu putem face asta pentru tot restul vieții. Trebuia să ne găsim puterea, să ne ridicăm și să mergem înainte. Ne-am decis să ieșim din casă și să facem o mică excursie la mare, ceva ce nu mai făcuserăm împreună de patru ani.
În ciuda a tot ce se întâmplase cu puțin timp în urmă, ziua de 17 iunie a fost una dintre cele mai frumoase pe care le-am împărtășit de-a lungul timpului. Ne-am plimbam împreună pe malul apei și el mi-a arătat locurile în care își pierdea vremea în copilărie. Ne-am întins pe nisip, ne-am jucat ca doi copii, iar apoi am luat prânzul împreună. Am râs, am zâmbit, ne-am bucurat de fiecare moment în parte. Eram doar noi doi și era minunat. Spre seară ne-am adunat lucrurile și am pornit spre casă fericiți, ca doi adolescenți îndrăgostiți. Așa ne și simțeam – pentru prima oară după mult timp.
Privind în urmă, nu-mi vine să cred cât de bine am putut gestiona acea experiență îngrozitoare împreună. Ne-am oferit unul altuia dragoste, sprijin, energie pozitivă și chiar un strop de speranță. Am fost acolo unul pentru celălalt, așa cum nu am mai făcut-o niciodată. Durerea, suferința și disperarea ne-au adus mai aproape ca oricând.
Relația noastră nu a fost niciodată așa. Atât de solidă, atât de prosperă. Totul s-a schimbat din acel moment... în bine, nu în rău așa cum aș fi crezut eu. Am depășit împreună acea traumă, acea vară și ne-am permis să visăm din nou la un copil. Și ghici ce? Am primit exact ceea ce ne doream, chiar atunci când eram pregătiți pentru asta. Dragostea noastră ne-a adus un alt micuț în viața noastră...
Atunci când treci printr-un avort spontan, ți se spune deseori că “s-a întâmplat cu un motiv”. Ei bine, pe cât de dureros a fost să aud asta la vremea aceea, pe atât de mult mă bucur că așa s-au petrecut lucrurile.
Într-adevăr, în cazul nostru, totul s-a întâmplat cu un motiv. Iar acum suntem mai fericiți ca niciodată împreună.
Citește și: Prietena mea i-a trimis soțului meu poze indecente. El mi-a ascuns tot ce s-a întâmplat
Sursa articol: Yourtango
Urmareste-ne pe Google News
