Era o seară liniștită de vară și îmi căutam sufletul pereche pe platformele de întâlniri online. Așa am dat peste profilul lui: fotografii perfect compuse, descrieri care mai de care mai interesante și un zâmbet care părea să lumineze ecranul. Era cu siguranță genul de bărbat care atrăgea privirile și câștiga atenția oricui. Cu emoții mixte de anticipare și nerăbdare, am acceptat invitația lui de a ieși în oraș pentru prima întâlnire.
Ajunsă la locul stabilit, am observat că lucrurile păreau prea frumoase ca să fie adevărate. Hainele impecabile, parfumul subtil și un zâmbet care ar fi putut topi inima oricui.
Discuția s-a legat ușor, dar parcă cu o oarecare doză de superficialitate. Râdea când trebuia să râdă, scotea în evidență realizările lui și totul părea să corespundă unei ordini bine stabilite. Dar, cu cât înainta discuția, cu atât mai multe semnale de alarmă începeau să se declanșeze în mintea mea.
Știi acea senzație când ceva nu „face clic”, chiar dacă nu poți să-ți dai seama ce? Ei bine, eu am resimțit-o pe pielea mea. Îmi dădeam seama că întreaga conversație părea să fie despre el: realizările lui, aventurile lui și felul în care el părea să fie centrul universului. Iar în timp ce eu încercam să împărtășesc mai multe din viața mea, el conducea mereu discuția înapoi la el.
Dar „cireașa de pe tort” avea să apară imediat. În timpul acelei ieșiri, s-a mai întâmplat ceva. Când a venit nota de plată pentru cina noastră, el s-a scuzat și a spus că a uitat portofelul acasă. Mi-a promis că îl va aduce a doua zi și mi-a sugerat să plătesc eu. Îmi amintesc că am ezitat pentru o clipă, dar apoi am scos cardul și am achitat nota.
În acel moment, am simțit că ceva nu era în regulă. Cum să uiți portofelul acasă într-o seară în care știai că ieși la o întâlnire? Era oare un test pentru a vedea dacă picam în plasa lui? În timp ce mă pregăteam să plec acasă, în mintea mea răsuna un avertisment că această întâlnire nu era așa cum părea.
Dar cum adesea suntem tentați să ignorăm avertismentele interioare, am împins acest gând deoparte, considerându-l poate o reacție exagerată a imaginației mele.
Am așteptat un mesaj sau un apel. Dar, desigur, nu am primit nicio veste de la el, iar „uitarea” portofelului părea să fi fost o strategie conștientă. Ba mai mult decât atât, la câteva zile distanță, m-am întâlnit cu el în oraș, în același local, și era alături de o altă domnișoară.
S-a uitat în ochii mei pentru câteva secunde și s-a prefăcut că nu mă cunoaște. În acel moment am înțeles cât de important este să fim atenți la semnalele de alarmă, chiar dacă sunt subtile. Uneori, inima noastră poate să ne spună lucruri pe care mintea nu vrea să le accepte.
Această experiență a fost primul meu contact cu dinamica unei persoane narcisice. În retrospectivă, a reprezentat o lecție esențială despre ascultarea intuiției și despre a acorda atenție semnalelor pe care ni le oferă.
Chiar dacă povestea nu s-a încheiat cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, a adus cu sine o învățătură valoroasă: să nu subestimăm semnalele de alarmă și să ne protejăm inimile cu grijă în călătoria noastră în căutarea iubirii.
În această poveste, „memoria sa scurtă” a avut o semnificație mai profundă. M-a făcut conștientă de jocurile aparent subtile ale unui narcisist. Astfel, prima mea întâlnire cu o persoană narcisică a fost și prima mea lecție despre a-mi asculta intuiția și a acorda atenție semnalelor pe care le primim.
Citește și Scuze false pe care le vei auzi numai din gura unui narcisist. Nu te lăsa păcălită
Urmareste-ne pe Google News
