Îmi spuneai constant că nu sunt destul de bună. Că nu merit lucruri minunate. Că, pur și simplu, sunt defectă într-o lume aparent perfectă. Și te-am crezut. Timp de câteva clipite chiar te-am crezut.
Uneori, încercam să te îndepărtez și câteodată chiar reușeam. Te întorceai rapid, totuși, mai puternică și mai distructivă ca alte dăți. De ce?
M-ai făcut să mă gândesc prea mult la fiecare decizie pe care o luam. Să o cântăresc. Să o întorc pe toate părțile. Și mai apoi, când în sfârșit aveam să văd lumina, mă făceai să mă îndoiesc de mine. Orice credeam, orice făceam... totul era greșit. Și așa am început să nu mai am încredere în mine și să îți dau ție tot mai multă putere. Te ascultam mereu și mereu și îmi ghidam întreaga existență după bunul tău plac. Până la urmă, tu știai ce e mai bine pentru mine, nu-i așa?
Timp de câțiva ani te-am lăsat să mă îndrumi. Ți-am dat putere. Te-am alimentat până când ai reușit să preiei controlul asupra fiecărui aspect al vieții mele. Oh, s-a întâmplat atât de repede. Aproape că nici nu am observat că începusem să mă sufoc... "mulțumită" ție.
Totul a început cu o noapte nedormită, pe care, inițial, nici nu am luat-o în calcul. Se mai întâmplă, mi-am zis. Dar, treptat, o noapte s-a transformat în două, apoi în trei, iar acum am pierdut numărul. Tu nu dormi niciodată, deci bănuiesc că ai mereu nevoie de companie.
M-am luptat atâtea nopți cu tine să pot adormi, însă aveai atât de multe să-mi spui. Și ai continuat să vorbești și să vorbești și să vorbești până am ajuns la exasperare. Chiar nu puteam să luăm o pauză? Niciodată?
Când am aflat pentru prima dată cine ești, am fost uimită. Anxietate? Ce-i aia? Mi s-a spus că mi-au încâlcit gândurile, că mi-ai făcut mintea să o ia la goană... către nicăieri. Care era scopul tău, până la urmă?
Sentimentul de nervozitate și neliniște nu dispare niciodată, și asta datorită ție. Să nu mai vorbim de faptul că te gândești și analizezi prea mult aproape orice situație. Mult prea mult. Nu iei pauză. Nu există niciodată un declanșator, căci mintea mea este într-o continuă cursă.
Când o persoană are anxietate, începe să creadă că ceva este în neregulă cu ea, dar crede-mă, asta nu e adevărat. Nu e nimic în neregulă cu tine. Problema va fi întotdeauna anxietatea.
Tu ai pus stăpânire pe mine și nu ți-ai slăbit niciodată strânsoarea. Dar, da, știu. Este vina mea. Eu ți-am permis. Însă acum lucrurile se vor schimba și chiar am ceva să-ți spun.
Am terminat-o cu tine. Nu suntem făcute să mai fim împreună, să existăm împreună. Nu pot trăi cu tine.
Nu te voi mai lăsa să-mi controlezi viața. Nu voi mai crede niciodată că nu sunt demnă doar pentru că așa îmi dictezi tu. M-ai ținut pe loc atât de mult timp și am terminat cu asta. Nu te mai las să o faci.
Așa că, uite, am ales să trăiesc o viață în care tu nu ești în centrul atenției. Este timpul ca tu să mergi mai departe, iar eu să îmi recuperez fiecare bucățică din mine... cea de dinainte.
Știu că vei încerca să te strecori înapoi, pentru că asta e ceea ce faci cel mai bine. Dar ghici ce? Nu te mai las să o faci. De data asta, m-am "echipat" cu toate armele necesare pentru a te învinge și știu că numai ai nicio șansă în fața mea. Indiferent de ceea ce faci, nu vei mai avea niciodată putere asupra mea.
Adio, anxietate!
*Articolul este o adaptare a celui de pe Thoughtcatalog.
Citește și: Pentru cei a căror durere sufletească sfâșietoare nu îi lasă să doarmă noaptea
Urmareste-ne pe Google News
