Nu Skin
Adevarata Stare de Bine

DA, am făcut COVID-19 în România. Și nimic nu va mai fi la fel ca înainte pentru mine după asta

DivaHair

Cu un lucru suntem cu toții de acord, fie că credem sau nu în noul coronavirus - discuțiile despre COVID-19, tot ce implică el și impactul uriaș avut asupra vieții fiecăruia dintre noi (sărac sau bogat, tânăr sau bătrân, intelectual sau om simplu) au dominat anul 2020. Și pare-se că, oricât de mult am fi vrut noi să "pa-pa, Coronaaaa" odată cu numărătoarea inversă din noaptea de Revelion, lucrurile nu s-au oprit acolo.

Coronavirus în stânga, coronavirus în dreapta, oriunde întorci capul, ciulești urechea sau deschizi site-ul sau TV-ul.

Și nu e de mirare, când suntem bombardați din toate direcțiile cu tot felul de informații, care mai de care mai pestrițe, reale sau false. Da, ce...nu știai? Există, din păcate, mult prea multe știri false care circulă și se înmulțesc precum ciupercile după ploaie, instalând panica în sufletele celor ce nu au acces la informație reală sau iau de bun tot ce se zice prin surse deloc de încredere.

coronavirus

Pandemia de coronavirus a stabilit noi repere, noi diferențieri între oameni. Nu mai suntem săraci sau bogați, bărbați sau femei, albi sau negri etc. Nu. Suntem împărțiți în patru categorii mari și late: cei care cred în virus și își iau măsurile necesare pentru a se proteja, cei care cred ca totul este o coaliție a răului sau un blestem de la Divinitate dar cred în existența lui și își iau, de ochii lumii, mici măsuri de protecție când sunt și alții de față sau legea o impune, cei care se îmbolnăvesc pentru că sunt de părere că nu există coronavirus și nu fac nimic să se protejeze și cei care își iau toate măsurile de precauție posibile, pentru binele lor și al celor din jur, și ajung, pur și simplu, printr-o conjunctură nefericită a sorții, să contracteze virusul ucigaș. Pur și simplu.

M-am îmbolnăvit de COVID-19 în spital

Ei bine, așa „pur și simplu” m-am îmbolnăvit și eu. Spun „pur și simplu” pentru că au trecut deja trei luni și încă nu-mi dau seama exact cum a fost posibil. Deși numai simplu n-a fost, sinceră să fiu.

Datele problemei stau cam așa:

SCENARIUL UNU: tânără domniță de 20 și ceva de primăveri (adică eu) face criză de apendicită acută și ajunge la un anumit spital din Capitală. Operație reușită, pacientul bine, pleacă pe picioare, dar cu bagaj emoțional și ceva urme de Covid-19 pe ici pe colo.

Desigur, există și SCENARIUL DOI, în care aceeași domniță rămasă fără apendice în situația prezentată în scenariul unu a mers la ambulatoriu pentru scoaterea suturilor, timp în care s-au perindat prin fața ei zeci de oameni, cărora doar li s-a luat temperatura superficial la intrare. Să fie acolo, mnah, să nu zică, doaaaamne fere', oamenii că fix la spital nu se respectă legea. Erau oare și bolnavi printre ei? Posibil, mai ales că sunt destule cazuri de pacienți infectați cu coronavirus asimptomatici dar care pot transmite boala, precum și persoane care nu au febră, dar manifestă alte simptome.

Cert este că DA, m-am îmbolnăvit în spital, locul în care ar fi trebuit să mă fac bine și să plec mai sănătoasă decât am intrat nu cu extramegasuper bonus de sezon. Fie în episodul unu, fie în episodul doi menționate mai sus, pentru că, aproximativ după trei săptămâni de la externare, au apărut primele simptome de coronavirus. „Norocul” meu, nu-i așa?

Ce este cu adevărat frustrant nu este boala în sine, ci faptul că am fost mai catolică decât Papa și am respectat toate măsurile posibile și imposibile. Masca nelipsită și dezinfectantul tot timpul la îndemână. Orice colet/cumpărături odată intrate în casă au trecut printr-un proces riguros de spălare/dezinfectare. Cu alte cuvinte, era imposibil  - în mintea mea și în statistici, totodată - să fiu unul cazurile de Covid-19 din România. Dar am fost.

DA, am avut o formă ușoară. DA, am reușit să trec cu bine, fără alte probleme sau complicații post coronavirus. DA, m-am tratat la domiciliu. DA, am vorbit cu cei de la DSP. DA, am fost luată de acasă cu ambulanța și transportată pentru evaluarea medicală obligatorie.

Ah, pare scenariul perfect, nu? Parcă îți vine să zici „Da’ ce te mai plângi, fetițo?”. Ei bine, realitatea este mult diferită când începi să detaliezi cele spuse pe scurt mai sus.

NU, nu am reușit să vorbesc cu cineva de la DSP decât după 48 de ore de la primirea rezultatului pozitiv.

NU, nu am făcut ancheta medicală decât după o săptămână jumătate de stat deja în carantină.

NU am primit niciun tratament sau un consult (chiar și telefonic) pentru a vedea care este starea mea generală.

NU am primit informații despre așa zisa evaluare medicală decât cu o zi înainte de a ieși din carantină, când am și fost dusă la spital pentru analize.

Acum, cireașa de pe tort, sau bomboana de pe colivă (cum îmi place mie să spun), am așteptat șapte ore lungi și friguroase în acel spital pentru a putea ajunge înapoi acasă cu o ambulanță; „sala de așteptare” era un container unde se făcea triajul, iar motivul așteptării a fost simplu: „Nu avem ambulanțe, domnișoară. Mai așteptați!”.

ATENȚIE, Covid-19 nu este și nu se simte ca o simplă răceală!

Spuneam că a fost o formă ușoară, dar nu m-am simțit nici bine, nici perfect. Am simțit că am Covid-19 și nu doar în acele două săptămâni de izolare, ci și la două luni după ce m-am vindecat. Am avut febră, care nu a depășit 38 de grade Celsius, dureri de cap, oboseală groaznică la orice mișcare (mișcare însemnând deplasat dintr-o cameră în alta), lipsă gust și miros, lipsa completă a poftei de mâncare, câteva episoade de tuse. Majoritatea simptomelor au dispărut după o săptămână, dar am rămas cu oboseala. Ceea ce puțini spun/știu este că efectele acestui virus se simt pe termen lung. Chiar și după două luni am mai avut stări de oboseală, apatie, lipsă de concentrare și o cădere a părului destul de serioasă (aparent, acesta este unul dintre efectele negative ale virusului la femei).

Nu a fost îngrozitor, nu am avut probleme de respirație și altele, dar știi ce am mai avut? O frică generală și o spaimă pe care nu poți să ți-o explici. Când am primit rezultatul testului am plâns. Nu pentru mine, ci pentru familia mea, cu care avusesem contact în urmă cu ceva zile (ei nu au avut nimic). Nu am plâns pentru că am fost surprinsă (eram aproape sigură că este Covid-19), am plâns de teama că voi ajunge în spital, conectată la aparate sau....mai rău. De ce? Pentru că asta auzim zilnic! Am plâns pentru că m-am simțit neputincioasă și mi-am dat seama că am ajuns în punctul în care depind de un sistem făcut pe repede-nainte, greșit gândit, sufocat de solicitări și prost organizat. Am plâns pentru că am simțit pe pielea mea vorba „Nu te pui cu boala”.

Am plâns pentru că știam că urmează o perioadă de incertitudine, în care o să mă întreb zilnic „Hai, astăzi ce mai apare?!”. Am plâns de frustrare că m-am îmbolnăvit într-un loc unde se presupune că mergi să te tratezi, nu să pleci cu amintiri, ca dintr-o vacanță de care nu vrei să-ți amintești. Am plâns pentru că știam că am stat patru zile în spital, am dormit cu masca pe față și am dezinfectat absolut orice suprafață pe care am atins-o, dar cadrele medicale intrau în salon cu masca sub nas sau chiar fără. Fără mască! Cadre medicale intrau în salonul pacienților fără mască, ai înțeles bine.

Ce nu se mai spune despre Covid-19 sau poate nu se spune suficient este faptul că starea pe care o ai zilele acelea nu se compară cu absolut nimic din ce ai simțit vreodată în viața ta. „Nu-ți găsești locul”, pe românește, ești indispus, nu-ți vine să faci nimic, nici măcar să mănânci pentru că te gândești că oricum nu are sens din moment ce nu simți vreun gust sau miros. Te simți de parcă ești călcat în mod repetat pe bătături, cu toate că nu se întâmplă asta. Te simți prizonier la gândul că nu poți merge nici să duci gunoiul sau să-ți iei o cafea de la colț, timp de 2 săptămâni. Te simți...rău și începi să-ți dai seama că nimic n-o să mai fie ca înainte.

Și acum vine întrebarea: „Există Covid-19?” DA, există al naibii de tare! Există și-l simți prin toți porii și-ți dai seama că în data confirmării rezultatului ai fost acel +1 la numărul de cazuri din acea zi.

Există și va mai exista, din nefericire pentru noi cei care facem tot posibilul să avem grijă. Există pentru că sunt prea mulți oameni de tot felul care cred că nu este normal și indicat să purtăm mască.

„Doamne, dar cum să purtăm mască?!?” „Nu, nu e normal, nu este lăsat de la Dumnezeu să purtăm mască”. Dar este lăsat de la Dumnezeu să moară sute de oameni zilnic? Este lăsat ca oamenii să nu mai aibă ocazia să-și ia rămas-bun de la cei dragi pentru că mor de pe o zi pe alta? Este normal să existe copiii care rămân orfani sau nu-și mai văd părinții, cadre medicale, cu zilele, săptămânile, lunile?

DA, nimic nu va mai fi ca înainte, pentru că după ce ți-ai dat seama că ai fost acel +1 din mulțimea de bolnavi de Covid-19 stai cu teama că ți se poate întâmpla din nou. Și poate chiar mai rău de data asta.

DA, nu înseamnă că dacă ai avut, acum ești imun sau salvat, oricând poți fi din nou pozitiv. De ce? Pentru că totul este imprevizibil cu acest nou virus și asta am învățat-o eu și toți pacienții care au depășit boala, sau cei care încă sunt în spitale și așteaptă și speră să plece acasă cât mai puțin marcați de cele prin care au trecut.

Nimic nu va mai fi ca înainte pentru că am trăit aproape un an in izolare, departe de familie, prieteni și oameni dragi, care ne făceau zilele mai bune, sub o formă sau alta. Nimic nu va mai fi ca înainte pentru că și atunci când o sa revenim la normal, o să fim tot cu teama în suflet că din nou ajungem în același punct.

Ne rămâne speranța, asta nu ne-o poate lua nimeni.

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

4.7 (7)
Abonează-te la newsletterul DivaHair!
Va rugam sa completati campurile necesare.

    Ti-a placut articolul? Urmareste DivaHair pe Facebook sau pe mail!

    Cauta un furnizor in zona ta

    Ai nevoie de un SFAT?

    Adauga o intrebare la care vrei sa primesti raspuns. Comunitatea DivaHair te ajuta.

    întreabă

    LIKE si intra in universul divelor!