Regina Maria, ”suverana-soldat” care a îngrijit răniții în Primul Război Mondial

”Acolo, într-un spital uitat de lume, am văzut mulți dintre soldații noștri abandonați și murind din lipsă de îngrijire medicală. A fost un mare șoc pentru mine (...) După groaznica experiență în mijlocul soldaților n-am mai fost niciodată aceeași”, mărturisea regina Maria a României.

Printre soldați, în timpul holerei

Cea care avea să devină mult iubita regină Maria făcuse cunoștință cu suferința și moartea în rândurile soldaților încă de pe când era principesă moștenitoare. În 1913, în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, Armata Română a fost lovită de o epidemie de holeră care a omorât mai mulți soldați decât Războiul de Independență. Neputând rămâne indiferentă la suferințele oamenilor, principesa a mers atunci în spitale, printre soldații bolnavi. ”Vizitai fiecare sală și vorbii cu fiecare bolnav care fu în stare să mă priceapă... camerele erau pline de suferință... Am cercetat pretutindeni până și spălatul rufelor”, scria ea.

Arthur Gould Lee, înalt ofițer și scriitor britanic, relata: "...nu numai că a trecut nepăsătoare prin tranșeele din prima linie, sub bătaia focului, dar a manifestat un dispreț neînfricat, ieșit din comun, față de bolile contagioase din spitale. Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la capătul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mână ore întregi pe tânărul muribund, spunându-i cu toată sinceritatea că ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârșitul, luându-l în brate și sprijinindu-i capul pe umărul ei până când își dădea sufletul".

A fost o experiență hotărâtoare pentru ea: ”Realitatea m-a lovit într-un asemenea mod încât nu mai puteam uita vreodată și, învățând ce însemna cu adevărat sacrificiul, mi s-a schimbat concepția asupra lucrurilor și s-a trezit în mine dorința de a fi de un real ajutor națiunii”.”Uitându-mă în jur, am simțit că ceea ce se dorea era un lider, cineva suficient de sus plasat încât să impună autoritate și cineva care, rămânând calm, putea deveni un punct de sprijin când alții începeau să-și piardă capul”.

Atunci s-a decis să se dedice trup și suflet țării sale adoptive, poporului său. Atunci a început legătura de suflet a suveranei cu poporul român.

”A fost singura ființă care a crezut în victorie”

La 11 octombrie 1914, principele Ferdinand și principesa Maria deveneau suveranii României. Era o perioadă crucială pentru țară și pentru lume – izbucnise Primul Război Mondial. Societatea românească și familia regală erau divizate, susținând fie neutralitatea, fie intrarea în război de partea uneia sau a alteia dintre tabere. S-a decis ca România să rămână neutră.

Cei doi ani de neutralitate au însemnat pentru regina Maria stăruitoare eforturi vizând realizarea obiectivelor naționale prin intrarea în război de partea Antantei. „Sunt împrejurări în care fiecare om trebuie să judece pentru sine însuși și să-și înfrunte vitejește soarta, să se smulgă din vechile lanțuri, să-și capete o nouă libertate pentru a îndeplini fapte mari pe propria răspundere” - își afirma cu tărie crezul regina Maria. Dar, după cum consemna marele om politic Alexandru Marghiloman, „Regina a fost singura ființă care a crezut că sfârșitul războiului va fi cum a fost. Este adevărat: toata lumea s-a îndoit, dar toți, fără excepție”.

Lupta ei a fost grea, dar a reușit: ”Din spiritul datoriei insuflat de ea, regele Ferdinand a declarat război propriei țări; din datorie față de Țara Românească”, avea să spună, peste ani, nepotul ei, regele Mihai.

Regina Maria a îmbrățișat cauza războiului precum alții o religie

La 15 august 1916, România intra în război. Atunci și-a început lupta și regina Maria: a transformat Palatul Regal în spital militar, a reorganizat Crucea Roșie, aflată sub patronajul său, cu ajutorul serviciilor sanitare britanice și americane, a organizat și coordonat serviciile de ambulanță pentru preluarea răniților de pe front, a vizitat zilnic spitalele militare și a coordonat munca organizațiilor de Cruce Roșie franceze, britanice și rusești prezente în România.

Noiembrie 1916. Două treimi din ţară se aflau sub ocupație inamică. Familia regală și conducerea politică a țării s-au refugiat în Moldova. Nenorocirilor războiului li s-au adăugat tifosul exantematic și gripă spaniolă, care făceau mii de victime.

Regina însăși a trecut printr-o încercare cumplită: moartea de tifos a fiului său cel mic, principele Mircea, în vârstă de numai trei ani. Dar și-a continuat lupta cu o tenacitate ieșită din comun, coordonând serviciile sanitare și sprijinind din toate puterile Armata Română. A înfiinţat organizaţia „Regina Maria“, care a dezvoltat o reţea de spitale în Moldova şi serviciul de ambulanţă și, așa cum făcuse în timpul holerei, fără teamă de gloanţe sau de boli, vizita regimentele din punctele cele mai fierbinți ale frontului, mergea în spitale, îngrijind răniţi şi bolnavi de tifos, muncea fără răgaz.

,,Multe zile am rămas în mijlocul soldaților mei și Dumnezeu mi-a îngăduit să pot fi de ajutor; zile de strașnică trudă, zile de întuneric, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voi mai putea să le uit”, mărturisea ea. Zilele îi erau permanent pline, obositoare, periculoase. Iată, de pildă, ce consemna în ”Jurnalul” său în 15 martie 1917: dimineața, în gara din Iași, unde se triau răniții aduși de pe front, „dând de băut celor care mai erau în stare să bea; unii nu mai erau în stare de nimic în afară de moarte... Nu mi-a fost dat să văd priveliște mai oribilă și mai zguduitoare”. După-amiază, împreună cu fiica ei Mignon, inspectând amenajarea unui adăpost pentru răniți, împărțind mâncare și ceai.

Contele Charles de Saint-Aulaire, ambasadorul Franței la București, consemna: “În fiecare dimineață, Regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de onoare și de un grup de brancardieri voluntari se duce la gară pentru a-i primi pe răniți. Regina înfruntă moartea și ceea ce este fără îndoială cel mai greu depășește oboseala unei zile nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă pe cât de respingătoare pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale cangrenelor. Când este vorba de Regina nu ne referim la curaj. Curajul presupune teamă și energia de a învinge. Sentiment necunoscut pentru o suverană a cărei îndrăzneală aduce a invulnerabilitate”.

Ea însăși pildă de curaj, îi motiva pe ceilalți s-o urmeze

A făcut toate acestea fără reținere, fără precauții: ”Doctorii au încercat adesea să mă convingă să port mănuși de cauciuc când umblu printre bolnavii de tifos, dar eu mă împotrivesc, pentru că toți soldații îmi sărută mâna și nu pot să le dau să sărute o mână de cauciuc.” ”Nu voia să se protejze față de omul care nu se putea proteja (...) S-a dus acolo unde trebuia să meargă... contra oricărei logici (...) Umbla prin spitale pe epidemii foarte grave și a avut noroc că a scăpat. Se îngrijea de răniți pe cât se putea pe vremea aceea și pentru aceasta a fost numită «mama răniților»”; într-adevăr, a făcut o treabă extraordinară” - afirma regele Mihai.
Și-a educat copiii în același spirit al datoriei, i-a învățat ce înseamnă munca de caritate și ajutorarea săracilor, luându-i adesea cu ea în spitale, printre răniți și bolnavi, sau în casele țăranilor, cu ajutoare din partea Cucii Roșii britanice și americane. Urmându-i exemplul, impresionant de multe femei din toate mediile sociale, îndeosebi doamnele din înalta aristocrație, au muncit ca voluntari în spitale, adăposturi, cantine, orfelinate. Datorită voluntarilor Crucea Roșie a îngrijit în spitalele proprii peste 150 000 de răniți, a asigurat hrană pentru militari, dar și pentru tot mai numeroșii refugiații din zonele afectate de conflict și pentru populația locală, a sprijinit cu hrană și îmbrăcăminte prizonierii români, a facilitat schimbul de corespondență între prizonieri și familiile lor ș.a. „Trăim vremuri oribile, oribile. Şi totuși trebuie trăite și, pe lângă orori, au dat naștere și multor virtuți minunate”, scria regina care a dat curaj tuturor atunci când nici cei mai curajoşi dintre curajoşi nu mai sperau că victoria era posibilă.

”M-am străduit să devin o bună româncă”

Pe lângă activitatea de pe front, regina Maria a participat și la rezolvarea problemelor grele cauzate de refugiu, la aprovizionarea refugiaților și a populației locale din Moldova, s-a îngrijit și de orfanii și văduvele de război, s-a implicat activ în obținerea de fonduri, dotări materiale și personal medical pentru spitale și serviciile de ambulanță etc. Pentru a obține fonduri necesare Crucii Roșii Române și a face propagandă țării, a publicat cărți și articole în presa străină. Astfel, în 1916, apărea la Londra cartea sa ”My country (“Țara mea“), în postfața căreia scria: ”Avem o datorie față de România. Banii obținuți din vânzarea fiecărui exemplar al cărții acesteia se depun la Fondul Times pentru bolnavi și răniți, în care scop Regina Maria oferă acest tribut sub forma publicării unei cărți despre frumusețile naturale și arhitecturale atât de puțin cunoscute ale țării sale. Ar trebui ca orice cititor, în urma parcurgerii acestei cărți, să aibă dorința de a trimite o contribuție suplimentară”. Cel mai important este însă faptul că această carte a fost prima atenționare majoră asupra existenței României în Europa.

Nicolae Iorga a îndemnat-o să scrie și a răspândit printre soldați fascicole din scrierile ei ce descriau frumusețile țării, cu mare impact asupra moralului lor. După război, acele texte au alcătuit volumul ”Țara pe care o iubesc”, publicat tot la Londra. Iată ce scriau editorii cărții: ”În vremurile grele ale Primului Război Mondial a fost o regină care a stat la căpătâiul răniţilor şi le-a purtat de grijă năpăstuiţilor. Această regină pierduse ea însăşi un prunc şi-l lăsase să zacă sub o lespede pe care nu mai fusese timp să se dăltuiască un nume. Mai bine de jumătate din teritoriul ţării sale fusese cotropit de inamic, iar guvernul şi curtea regală trebuiseră să plece într-un greu şi nesigur refugiu în partea neocupată a ţării. Ştia prea bine că o regină nu poate fi luată prizonieră şi că trebuie să lupte şi să le insufle curaj şi celor plecaţi de acasă, şi celor rămaşi sub duşman.” Aşa s-a născut sfâşietorul poem în proză ”Ţara pe care o iubesc”, din pasiune, din datorie şi din îndemnul primit de la un mare istoric de a descrie, cu harul pe care nu mulţi suverani îl au, locurile sale dragi (...) Regina era Maria, o prinţesă născută într-o ţară îndepărtată, care a reuşit să redea neînchipuit de bine farmecul ţării sale de adopţie, România.”

Regina Maria a contribuit mult la ajutorarea spirituală a soldaților, cărora le aducea cărți de rugăciuni, icoane, scrisori, le citea, se ruga împreună cu ei, îi încuraja și încerca să le aline suferințele. La rândul lor, soldații au dovedit devotament și dăruire mergând până la sacrificiu. Prezența permanentă a suveranilor în cele mai grele sectoare ale frontului și promisiunea solemnă a regelui că le va da pământ au creat o puternică legătură între familia domnitoare și popor.

Aceasta se va proba și după revoluția din Rusia: când soldații ruși dezertau cu miile, ”soldații noștri prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic obosiți au rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor lor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee, i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând la viață, redevenind ființe sănătoase și puternice. Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc care era încă al nostru", scria regina. De altfel, regina Maria a avut inițiativa acordării unei medalii speciale tuturor veteranilor de război, iar sub înaltul său patronaj Crucea Roșie și-a continuat activitatea și după război, între altele organizând cantine ce funcționau 24 de ore din 24 spre a-i hrăni pe foștii prizonieri ce se întorceau acasă ș.a.

Războiul de Reîntregire, războiul reginei Maria

Războiul s-a sfârșit, dar lupta ei nu s-a încheiat: „Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial. A dormit pe câmpurile de luptă ... alături de soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine însăși ca româncă oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma să fie România” (Robert D. Kaplan, ”Fantomele Balcanilor”).

Constantin Argetoianu, unul dintre rivalii politici cei mai critici ai reginei, scria: „războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale. (Constantin Argetoianu, ”Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri”).

Poporul a numit-o „mama regină“, „mama răniţilor“

Regina Maria a considerat apropierea de poporul său o datorie și, totodată, un privilegiu pe care alte capete încoronate nu l-au avut. Iar poporul a iubit-o și a prețuit-o nespus, numind-o ”mamă”, cuvântul cel mai scump inimii oricărui om. Pentru popor ea a fost ”mama răniților”, ”mama regină” și după război a primit mii de scrisori de recunoștință de la cei pe care i-a ajutat. ”Zilnica împărtăşire a Regelui şi Reginei cu imensa durere a unei naţiuni zdrobite punea temelia morală a Dinastiei, o prefăcea dintr-un respectat factor constituţional într-un element esenţial al vieţii naţionale însăşi” atesta Nicolae Iorga.

Regina mărturisea: ”Preocuparea noastră cinstită a avut întotdeauna un singur obiect: România. Orice greșeli vom fi făcut, pe noi ne-au animat de fiecare dată intențiile cele mai bune și sunt convinsă că și poporul știe acest lucru”.
Da, poporul a știut: a iubit-o și a prețuit-o pe Regina sa.

...
«Țării mele și Poporului meu, când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea sa te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniștea mormântului. Abia împlinisem 17 ani când am venit la tine; eram tânără și neștiutoare, însă foarte mândră de țara mea de baștină, și am îmbrățișat o nouă naționalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă. (...) Poate de mine vă veți aminti, deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. (...) Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasa țară care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasa țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.”