Nu puteam să ignor ticăitul ceasului. Oriunde mă duceam, îmi răsuna în urechi, amintindu-mi, discret, că timpul se scurge. Da, timpul se scurge mai rapid, violemt decât aș fi crezut. Tatăl meu a fost diagnosticat cu cancer și luase o decizie șocantă atunci când a primit vestea, o decizie cu care eu nu puteam trăi. Și am tot recitit mesajul pe care mi l-a trimis atunci la nesfârșit. Și simțeam cum mi se frânge inima.
"Janice, dragă, m-am gândit mult și am decis că nu voi face chimioterapie."
Cum a putut face asta? Nu a vrut nici măcar să se agațe de speranța că va fi bine. Oare a fost vorba despre bani?
Frații mei au fost șocați să primească și ei acest mesaj de la tata. John, Jacob și Jerry erau la birou atunci când au primit vestea. Își construiseră o afacere împreună. Ce m-a surprins la ei, totuși, este tonul pe care au reacționat după ce au aflat crunta veste. Erau oarecum ușurați, calmi. M-a deranjat asta.
Era vorba despre tata, la urma urmei! Tatăl meu. Eroul meu. Un erou și pentru fiul și fiica mea. Keisha și Chris îl adorau. De ce nu a încercat să lupte? Nici măcar pentru ei?
Ei bine, în timp ce frații mei "calculau" la rece cum vor răspunde la mesajul tatălui nostru, eu nu mă puteam calma. Eram distrusă.
Știam că tata era prea încăpățânat ca să se lase convins de un mesaj telefonic sau chiar de un apel. Tocmai de aceea, m-am suit în mașina soțului și am pornit către casa tatălui meu. Locuia de unu singur în casa în care ne-a crescut pe noi, copiii lui.
"Tată!", am strigat când am ajuns în dreptul ușii.
A fost surprins să-mi audă vocea, dar apoi și-a frecat ochii-mbătrâniți și a zâmbit când mi-a recunoscut fața.
"Tu... ai venit până aici?", m-a întrebat, iar în ochii lui se vedea că i-a fost dor de mine.
Apoi mi-a spus că niciun dintre frații mei nu i-a răspuns la mesaj.
"De ce nu vrei să faci chimioterapie, tată?", l-am întrebat eu, poate un pic prea severă.
"M-am gândit la asta, draga mea. Este prea mult. Și pentru ce? Pentru câteva luni în plus de zăcut în pat?", mi-a răspuns.
Apoi și-a scuturat capul într-o parte și în alta și și-a răsucit degetele. Dar eu știam că îmi ascunde ceva și că nu ăsta era adevăratul motiv. Tatăl meu era mult prea curajos ca să se teamă de un tratament oarecare. Și era, în același timp, cea mai optimistă persoană pe care am cunoscut-o în viața mea.
"E vorba de bani, tată?". L-am întrebat, privindu-l adânc în ochi.
Și atunci am observat că devine agitat. Da, știam eu. Era vorba despre bani. Am suspinat, deoarece acesta era singurul lucru cu care nu aveam cum să-l ajut pe tata. Eu și soțul meu, Mark, am trecut printr-o perioadă grea din punct de vedere financiar în ultimii ani și abia am reușit să ne achităm toate datoriile în urmă cu câteva luni.
"Uite, dragă. Am o moștenire și niște economii pe care eu și mama ta le-am păstrat deoparte...", a început să-mi explice.
"Minunat, atunci hai să le folosim pentru tratamentul tău!", am spus eu, încercând să îl încurajez. "Nimic nu este mai important decât sănătatea ta în acest moment, tată.", am mai adăugat.
"Dar atunci ce aș lăsa în urmă pentru tine și pentru frații tăi când îmi va veni în sfârșit vremea? Aș prefera să dau tot ce am copiilor și nepoților mei decât unor doctori", a răspuns tata, cu o voce tulbure.
Aici m-am supărat pe tatăl meu. De ce nu putea să înțeleagă că era mai important pentru mine decât banii lui?
"Tată, nu poți să gândești așa. La ce ne vor folosi banii ăia dacă vor fi cu prețul de a te lăsa să mori?", i-am spus eu răspicat.
Poate că am fost puțin cam dură, spre deosebire de frații mei. Ei au acceptat ușor deciziile tatălui meu, dar eu nu puteam face asta.
Probabil că își calculau fiecare partea lor de moștenire și își făceau planuri pentru cum o vor cheltui. Dar eu nu. Nici nu voiam să aud despre partea mea. Am moștenit temperamentul mamei mele, așa că nu avem de gând să mă dau bătută. Tata trebuia să lupte pentru viața sa.
Sigur, atunci m-am certat cu el până târziu în noapte. Este foarte încăpățânat și, pur și simplu, nu a vrut să cedeze.
"Avem nevoie de TINE în viețile noastre, tată. Nu de bani. Și nu am de gând să te las să pleci pur și simplu. Nu fără să încercăm tot ce putem ca să te ținem lângă noi!", i-am zis, înainte de a pleca spre casă.
Nu, nu aveam economii și niciun alt plan pentru a rezolva situația asta. În următoarele două zile, am sunat prieten după prieten și le-am cerut să-mi împrumute bani. Dar toată lumea știa că nu eram în situația de a le înapoia banii prea curând. Mi-au dat o scuză, mi-au spus cât de rău le pare și au închis. Mă așteptam la asta.
Am încercat să vorbesc cu frații mei, dar nu aveau nici cel mai mic interes să mă ajute în această luptă. Nu-și doreau nici să-l convingă pe tata să nu renunțe așa la viața sa și nici să strângă fonduri pentru tratament. Se obișnuiseră cu ideea.
Mai exista o singură soluție posibilă, dar mă îndoiam că soțul meu ar fi fost de acord cu ea.
"Dragă, mă gândeam... Poate am putea vinde mașina?", l-am întrebat la cină.
Iubea mașina aceea. Am luptat atât de mult pentru a păstra, în ciuda datoriilor noastre. Și, deși a fost ezitant la început, Mark știa cât de mult ar fi însemnat pentru mine. Așa că iubirea vieții mele și-a luat mașina la o ultimă tură și a vândut-o chiar a doua zi. Iar bunătatea lui a sfârșit prin a-i salva viața tatălui meu. Cum am făcut asta împreună?
Ei bine, două zile mai târziu, l-am păcălit pe tata să vină la spital, unde plătisem deja integral prima rundă de chimioterapie. În acea zi, pentru prima dată după mulți ani, părintele meu a izbucnit în lacrimi în fața mea. Erau lacrimi de neîncredere și, în același timp, lacrimi de fericire.
Și atunci a început întreg procesul. I-am fost alături la fiecare procedură, în fiecare noapte nedormită. După șase luni, a sosit, în sfârșit, cea mai fericită zi din viața mea.
"Sunteți complet vindecat de cancer!", i-a spus doctorul tatălui meu, iar el plângea de fericire.
Am crezut că aceasta a fost, fără îndoială, cea mai mare recompensă a mea. Până când am primit un alt mesaj de la tatăl meu, câteva zile mai târziu.
"Aș vrea să mă întâlnesc cu toți copiii mei mâine la biroul avocatului meu, la ora 8 dimineața. Am de făcut un anunț foarte important", scria în mesaj.
Frații mei au fost încântați, pentru că știau că trebuie să fie vorba despre moștenire. Făcuseră deja împrumuturi pentru case noi și luxoase și pentru mașini, crezând că părintele nostru își va da ultima suflare în scurt timp. Erau pe cale să primească șocul vieții lor.
A doua zi, când am ajuns la locul de întâlnire, frații mei stăteau pe marginea scaunelor, așteptând ca avocatul să le dea mare veste.
"Bună ziua! Tatăl vostru și-a rescris testamentul și a ales să dăruiască toată averea sa, inclusiv casa, doar unuia dintre voi...", a spus el.
Acesta a fost primul șoc. Noi, frații, ne-am privit unii pe alții fără să înțelegem nimic, așteptând o explicație.
"Averea, inclusiv casa și economiile tatălui vostru, vor fi date fiicei sale, Janice", a mai continuat el.
Mi-am privit frații. Erau roșii de rușine și amuțiseră. Apoi, m-am uitat la tatăl meu, care a zâmbit și mi-a făcut cu ochiul.
"Nu poți face asta, tată. Nu-ți poți lăsa cei trei fii ai tăi cu mâinile goale! Și noi suntem moștenitorii tăi!", a strigat John, fratele cel mare.
"Asta sunteți, din păcate. Moștenitori. Nu o familie. Familia mea a fost Janice care a venit să mă vadă și să aibă grijă de mine în timpul chimioterapiei. Familia mea a fost Mark, care și-a vândut mașina pentru a-mi plăti tratamentul. Voi doar ați stat pe margine, așteptând ca eu să dau colțul, nu-i așa? Îmi pare rău să vă dezamăgesc, băieți. Dar bătrânul vostru nu-și va arunca banii pe voi.", le-a spus tata, în timp ce se plimba agitat prin cameră.
"Dar, bineînțeles, nu vă voi lăsa să plecați acasă cu mâna goală. Sunteți copiii mei, până la urmă. Iată partea voastră de moștenire, băieți", a mai spus el, în timp ce scotea ceva din buzunar.
"Poftiți, John, Jacob și Jerry...", a continuat el, vesel, în timp ce le înmâna câte un dolar.
"Asta e tot ce meritați.", a încheiat.
Ce părere ai despre această poveste?
Citește și: Un tată singur s-a prezentat în rochie la școala fiilor dintr-un motiv înduioșător
Urmareste-ne pe Google News
