Stan, bunicul meu de suflet – sau cum îi ziceam noi, Stan the Man, Gramps sau Spaghetti Head (tr.red. Stan Bărbatul, Bunul sau Cap de spaghete) – a părăsit această lume cu doar două zile în urmă. S-a dus lângă mama lui, cu o liniște care m-a cutremurat. Știu că ar fi împlinit curând 90 de ani, dar pentru mine, n-ar fi fost niciodată suficient. Nu-mi pot imagina o lume fără el, acest om deosebit.
Îmi lipsește vocea sa, râsul său cald, mirosul său familiar, atingerea mâinilor sale și ochii săi luminoși, care reflectau o înțelepciune milenară și o dragoste necondiționată pentru cei din jur. De ce ai plecat, bunicule?
A fost mai mult decât un bunic pentru mine; a fost un ghid, un mentor și un prieten de nădejde. Dar ceea ce a făcut cu adevărat deosebită prezența lui în viața mea și în viața celor care l-au cunoscut a fost profunda sa empatie și interesul sincer pentru ceilalți. În fiecare conversație, în fiecare gest, se putea simți dragostea sa și dorința de a face lumea un loc mai bun.
Îmi amintesc cu drag de zilele petrecute în grădină, deprinzând de la Stan cum să îngrijesc plantele și să apreciez frumusețea naturii. Între rânduri de flori colorate și adieri de vânt, el îmi împărtășea înțelepciunea lui și mă învăța că adevărata bogăție nu constă în lucruri materiale, ci în gesturi mărunte de bunătate pentru cei din jur.
Empatia lui profundă și interesul său sincer pentru ceilalți l-au transformat pe Stan într-o prezență unică în viețile noastre. El nu a fost niciodată prea ocupat sau prea obosit pentru a veni în ajutorul celor din jur, fie că era vorba despre un vecin în nevoie sau despre un străin pe stradă. Deși jongla cu greu între job, familie, biserică, golf și acte de caritate.
Amintirea timpului petrecut alături de el este ca un film care rulează în mintea mea, în fiecare secundă, de când a plecat dintre noi. De la plimbările noastre liniștite pe străzile pustii, la discuțiile lungi și profunde pe care le aveam în fața unei cești de ceai, fiecare moment împreună era un prilej de a învăța ceva și de a crește spiritual.
Suferința pe care o simt după moartea lui este copleșitoare, pentru că am pierdut nu doar un bunic, ci și cel mai bun prieten și sfătuitor al meu de suflet. Acum, nu mai știu pe cine să sun când am probleme... când simt că viața mea se destramă. El îmi răspundea la orice oră, mă primea în casa sa, stăteam față în față, iar el îmi punea întrebări despre viitorul meu și despre aspirațiile mele.
Acele conversații, în care abordam teme precum dragostea, pierderea și sensul vieții, m-au ajutat să îmi dezvolt propria mea înțelegere a lumii și să îmi formez convingerile și principiile personale.
În momentul ăsta, când Stan nu mai e fizic printre noi, simt un gol în piept și lacrimile îmi țâșnesc fără oprire. Dar chiar și cu inima greoaie, îmi vin în minte toate clipele minunate pe care le-am petrecut împreună. Și în ciuda tristeții, sunt recunoscătoare pentru toate lecțiile pe care mi le-a dat și promit să păstrez amintirea lui vie mereu.
Și acum, când îmi permit să te privesc cu ochii minții, vreau să-ți transmit un mesaj: „Dragul meu bunic, de acolo, din locul tău de odihnă, vreau să știi că a fost un privilegiu absolut să fiu nepoata ta! Indiferent de distanță, legătura dintre noi rămâne puternică și vie. Te iubesc și îți mulțumesc pentru toate momentele minunate pe care le-am împărțit și pentru lecțiile de viață pe care mi le-ai oferit.”
Acest articol este o adaptare a celui de pe Love What Matters.
NU, nimeni nu este mai important ca tine. De ce este esențial să te pui întotdeauna pe primul loc
Urmareste-ne pe Google News
