Durerea pierderii cuiva drag rămâne cu noi, dar la fel și iubirea care a fost

Redactor Divahair.ro

Am constatat că durerea și dragostea sunt sentimente permanente în viața unui om. Dacă tristețea și fericirea se estompează în timp, cele două nu dispar niciodată și sunt mereu la fel de intense. Cum mi-am dat seama? Luna aceasta se împlinesc opt ani de la moartea mamei mele. Uneori am impresia că a fost aici chiar ieri, zâmbindu-mi, vorbindu-mi, iar alteori mi se pare că au trecut secole de când nu i-am mai văzut chipul cald și liniștitor.

Mă gândesc la ea des și uneori tristețea mă mistuie când am imaginea ei în minte. Alteori sunt puțin tristă, dar sunt bine. Trece rapid prin gândurile mele și îmi continui treburile fără să mă las distrasă. Dorul de ea este mereu acolo și singurătatea este mereu acolo, dar uneori amintirea ei mă liniștește. Este genul de imagine liniștitoare, mă face să mă simt în siguranță.

Tânără care plânge în timp ce își îmbrățișează strâns mama.

Totuși, în momentele în care mă confrunt cu probleme emoționale și simt că viața este grea, încep să îi simt lipsa enorm. Atunci realizez că pierderea este extrem de grea și că aș fi avut mare nevoie de mama mea în acele momente.

Mă gândesc la clipele împreună și mă cuprinde un val de tristețe, pentru că îmi doresc să poată fi din nou aici. Simt întreaga greutate a dorului și nu pot să mă axez pe altceva. În acele momente nu pot găsi o modalitate care mă poate face să mă simt mai bine.

Inițial am crezut că durerea va fi temporară. În mintea mea se întâmpla așa: pierzi pe cineva, îl plângi și apoi continui să trăiești. Am crezut toată viața că suferința aceasta va dispărea la un moment dat, nu mi-am dat seama că poate rămâne cu mine, chiar și opt ani mai târziu. Dar am învățat că durerea nu urmează un tipar. Nu are ziduri sau limite, nu știi niciodată cât și când se va manifesta. Nu ai cum să îți imaginezi la ce ar trebui să te aștepți. Pentru fiecare om este o senzație diferită sau, mai bine zis, un cumul de senzații intense.

Durerea vine în cele mai ciudate momente. Mi se părea absurdă posibilitatea de a-mi schimba starea într-o secundă, dar acum nu mai cred în imposibil.

Uneori râd și mă gândesc la mama mea. Chiar dacă simt un dor imens, tot am puterea să zâmbesc. Simt apăsarea grea, dar, în același timp, sunt în stare să îmi țin gura până la urechi în continuare. E ca și cum aș putea să văd toată bucuria din lume și, în același timp, să îi simt lipsa.

Dar alteori, chinurile copleșitoare ale dorului îmi ating inima. Nu pot face nimic pentru a ieși din starea proastă care mă cuprinde. Simt cum sufletul mi se rupe din nou pentru că îmi dau seama că îmi va lipsi tot restul vieții.

Citește și: Chiar dacă este în Ceruri, tot am nevoie de mama mea

Am mers chiar și la terapie câteva luni, în speranța că voi depăși perioada grea. Am încercat să discut cu psihologul despre ce se întâmpla în capul meu și, deodată, am început să plâng, iar de pe buzele mele au ieșit cuvintele: „Mi-e atât de dor de mama mea!”.

Aceasta a fost prima dată când am plâns după ea în fața terapeutului. Îl cunoșteam dinainte de tragicul eveniment și avusesem multe alte discuții despre alte probleme prin care am trecut. Credeam că în câteva luni voi fi bine, că mă voi vindeca, dar am învățat că durerea rămâne mereu cu noi. Chiar și atunci când avem impresia că ne vindecăm de pierderea suferită. Devine o parte din ceea ce suntem, nu ne părăsește. Niciodată...

Uneori, este liniștită, rămâne ascunsă sub aparențe și iese la iveală în momente neașteptate. Ne dăm seama că e acolo în momentul în care începem să plângem la ceva la care nu ne-am aștepta să ne întristeze, cum ar fi o scenă dintr-un film sau un cântec foarte frumos.

Eu cred că aceste lacrimi neașteptate sunt o expresie a durerii care reapare în liniște. Simțim tristețea, dar nu ne dăm seama întotdeauna că ea vine din cauza dorului de persoana pe care o iubeam. Nu identificăm întotdeauna lacrimile ca fiind legate de pierderea suferită.

Femeie tristă care își acoperă fața cu mâinile.

De asemenea, mai cred că durerea nu vine întotdeauna sub formă de lacrimi. Uneori apare în momentele în care zâmbești cu soarele strălucind în spatele tău. Alteori, este sentimentul pe care îl ai atunci când privești stelele și speri din toată inima că persoana iubită se află undeva acolo sus, privindu-te și iubindu-te. Se poate ca durerea să apară în cele mai vesele momente de bucurie. Este acel sentiment dureros care îți amintește mereu că îți lipsește cineva special, dar că viața este încă frumoasă. Tot ce am trăit m-a ajutat să îmi dau seama că viața poate fi încă frumoasă chiar și în mijlocul durerii.

Poate nu o să îți vină să crezi, dar există și o parte frumoasă a pierderii unei persoane. Pare ireal, așa-i? Îți dai seama în acele momente că ai fost suficient de norocos încât să iubești pe cineva și să fii iubit de cineva.

Este important să realizezi că ai avut pe cineva de neînlocuit și care a adus lumină în lumea ta. Mi-ar plăcea să cred că tristețea pe care o simțim după decesul cuiva este prețul pe care îl plătim pentru iubirea pe care am simțit-o când era în viață. Înțeleg acum cât de prețioasă a fost a noastră și cât de mult a valorat relația mamă-fiică pe care am avut-o.

Mai mult decât orice, îmi doresc să văd din nou ființa care mi-a dat viață. Aș vrea să pot vorbi cu ea, să o pot întreba cum i-a fost ziua sau să o sun doar pentru a discuta banalități. Mi-aș dori să o pot îmbrățișa, chiar și numai pentru o clipă. Și mă doare inima când văd că nu se mai poate. Fiecare celulă a corpului meu îi simte lipsa…

Repet, ca să înțelegi și tu înainte să experimentezi o asemenea stare și să te ia prin surprindere persistența ei: durerea pierderii nu dispare niciodată.

Dar începem să învățăm cum să trăim cu ea, cum să ne continuăm existența într-o lume în care nu ne mai putem revedea cu persoana pe care o iubim. Și aproape învățăm cum să fim bine din nou.

Îmi place să cred că oamenii pe care îi pierdem nu ne părăsesc niciodată cu adevărat. Aș vrea să cred că devin o parte din noi, că trăiesc în noi, în inimile noastre și sunt alături de noi la fiecare pas. Și chiar dacă ne putem vindeca aproape de tot, o parte din durere va rămâne în suflet mereu. Va deveni echivalentul iubirii și așa vom iubi de acum înainte acea persoană care nu mai e.

Nu cred că voi înceta vreodată să nu mai simt lipsa mamei mele și nici nu vreau să o fac. Mi-e teamă să nu-mi pierd amintirile despre ea, să nu uit cum arăta zâmbetul ei sau să nu uit sunetul vocii ei. Așa că mă voi agăța strâns de amintirile pe care le am, o să plâng când voi simți nevoia să o fac. Și, de asemenea, îi voi comemora existența ori de câte ori am ocazia. Sunt convinsă că merită să fie amintită și sărbătorită, având în vedere că a fost un om atât de frumos.

Relația mea cu mama nu s-a terminat și nici nu se va termina vreodată. Voi fi întotdeauna fiica ei și sunt extrem de mândră de asta. Și mai sunt mândră de un lucru: datorită ei mi-am dat seama că durerea se naște din dragoste. Cum să suferi pentru ceva de care nu îți pasă? Din acest motiv, consider că nu trebuie să ne temem de durerea pe care o simțim în urma trecerii în neființă a unei persoane dragi. Este o nouă formă de iubire pe care trebuie să o lăsăm să ne cuprindă. Bineînțeles, nu este în regulă să îi dăm voie să ne controleze, ci doar să o păstrăm în interiorul nostru. PENTRU TOTDEAUNA!

Acest articol este o adaptare a articolului publicat pe Thought Catalog.

Citește și: Un băiat plânge la mormântul mamei sale spunând "Ia-mă cu tine" până când a simțit mâna unei femei pe umărul său

Surse foto: iStock

Surse articol: ThoughtcatalogYahooOptionb

Articolul urmator Scrisoare de la mine pentru cei care cunosc durerea sfâșietoare de a rămâne orfan înainte de vreme

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

0 (0)

Vezi cele mai noi video-uri de pe divahair.ro

Abonează-te la newsletterul DivaHair!
Va rugam sa completati campurile necesare.