"Nu ești o persoană rea. Nu ai făcut nimic de care să te îngrijorezi. Aceste temeri sunt iraționale". Am încercat să-i ofer asigurări, dar el nu va crede niciodată nimic din ceea ce spun. Va considera că sunt naivă sau că îi zic doar ceea ce vrea să audă.
Dar să văd o persoană care, în mod normal, este încrezătoare, stabilă și carismatică, dar acum cu ochii roșii și umflați, și cu chipu-i brăzdat de teamă și disperare... este groaznic. Mi se rupe inima. Dar nu pot face nimic altceva decât să-l strâng mai tare în brațe.
Probabil că te gândești: "OCD? Să fii un obsedat de control, un obsedat de curățenie sau un perfecționist nu ar trebui să aducă o asemenea suferință în viața ta". Ei bine, nu ai dreptate. Mulți oameni nu înțeleg că există mai multe tipuri de OCD, cu manifestări diferite. Boala este adesea trecută cu vederea, neînțeleasă sau chiar banalizată.
Dar permite-mi să te asigur că OCD este o boală reală, care poate deveni de-a dreptul debilitantă. Prietenul meu suferă de acel tip care îți pune în mod constant gânduri oribile și intruzive în minte. Acel tip de boală care te face să crezi că ai comis involuntar o infracțiune și că ești sortit unei vieți în închisoare, chiar dacă nu ai făcut niciodată ceva rău. Acel tip de boală care te face să crezi că ești o persoană rea sau că ceilalți te vor percepe ca atare. Care te face să crezi că, indiferent de ceea ce faci, vei pierde în cele din urmă tot ceea ce iubești. Nu știi exact cum, dar ai certitudinea că se va întâmpla. Și asta te va ține pentru totdeauna în pat. Pentru că doar acolo te mai simți în siguranță.
Ce se întâmplă dacă ai căutat din greșeală ceva ilegal și FBI-ul crede că ești implicat într-o infracțiune? Dacă ai fi participat fără să știi la o fraudă în afaceri? Ce se întâmplă dacă un virus a pus imagini nepotrivite pe computerul tău, fără ca tu să știi că sunt acolo? Ce se întâmplă dacă un copil sau o femeie își amintește, în mod fals, că le-ai făcut ceva? Ce se întâmplă dacă ai scris ceva greșit și ești exmatriculat pentru plagiat? Ce se întâmplă dacă ai călcat din greșeală pe cineva sau ceva și nu ți-ai dat seama? Dacă nu ți-ai dat seama niciodată cât de mult ai rănit sau ai jignit pe cineva, iar persoana respectivă va încerca să se răzbune? Ce se întâmplă dacă îți pierzi controlul și devii violent? Ce se întâmplă dacă ai uitat să plătești ceva la magazin și oamenii vor crede că ai furat?
Prietenul meu se luptă cu toate aceste lucruri. Dar sunt îngrijorări comune și destul de "banale" pentru acest tip de OCD.
Această boală te împiedică să gândești rațional. Începi să îți pui la îndoială amintirile și percepția diferitelor evenimente. Începi să te asociezi cu cei mai înrăiți infractori. Citești despre ei pentru a încerca să te simți mai bine, pentru a încerca să-ți spui că nu ești cu adevărat la același nivel cu ei. Dar, în schimb, găsești cele câteva puncte comune, oricât de mici și nesemnificative ar fi ele, iar apoi te vei învinui constant că ești o persoană oribilă.
Vezi și tot ce trebuie să știi despre tulburarea obsesiv-compulsivă (OCD)
Adevărul este că o persoană groaznică nu și-ar pierde timpul obsedându-se în legătură cu faptele sale. O persoană oribilă nu s-ar îngrijora dacă ar fi putut răni involuntar pe cineva. Nu ar simți vinovăție, rușine și regret pentru greșelile sale.
Nu sunt oameni răi. Uneori, cu toții avem gânduri intruzive ciudate, nepotrivite și deranjante. Dar cei mai mulți dintre noi le putem recunoaște și ignora. Însă modul de gândire OCD se fixează pe ele și trece prin compulsii pentru a încerca să le ofere o ușurare. Prietenul meu, de exemplu, analizează excesiv, caută excesiv pe Google și vrea în mod constant reasigurări, chiar dacă creierul său nu îl lasă să le accepte cu adevărat.
Deși știu că nu va schimba nimic, iar uneori chiar înrăutățește situația, îi ofer reasigurări constant. Mi-aș dori să-i pot oferi raționamentul logic care îi lipsește în acel moment, dar asta nu va face decât să-l supere. Se va simți prost pentru că va începe să creadă că nu mă merită. Sunt prea răbdătoare, prea iubitoare, prea bună cu el.
Este o capcană care deseori mă face să mă simt și mai neajutorată și frustrată. Nu față de el, ci doar față de această boală. Pentru că asta nu invalidează doar gândurile lui, ci și pe ale mele. Iar când nu poate fi consolat, mă simt lipsită de speranță.
Uneori ai impresia că este doar o chestiune de timp, că viața ta s-a terminat. Nu ai niciun viitor. Și ți-ar fi mai bine să fii singur, ca să nu mai târăști pe nimeni altcineva în mizeria ta.
În loc de obișnuitele tachinări, glume și pălăvrăgeli despre orice și despre toate, tot ce pare să spună este: "Sunt condamnat. Nu mai pot să fac asta. Nu știu cum o să mai trăiesc așa încă 50 de ani".
Și el încearcă să mă îndepărteze, ca să nu fiu rănită de faptele sale incontrolabile. Fără să-și dea seama, mă rănește atât de tare. Și va pierde tot ceea ce iubește, chiar dacă asta încearcă să evite. Fără să-și dea seama.
L-am văzut, uneori, și într-o stare mai bună. Își respingea temerile iraționale și își oferea de unul singur motive foarte bune pentru care nu ar trebui să se mai teamă. Dar atunci când este neliniștit, pune la îndoială aceste adevăruri și găsește noi situații de care să se îngrijoreze. Poate fi epuizant. Uneori pare că a depășit un obstacol, doar pentru a realiza că acesta s-a transformat în cu totul altceva. Am ajuns să realizez și să accept că acest lucru va face mereu parte din viața noastră. Nu va fi atât de rău mereu, sunt sigură. Și nu vor fi mereu aceleași temeri. Dar el va avea întotdeauna OCD. Există lucruri pe care le poate face pentru a-și ține boala sub control, dar nu o va învinge niciodată. Bolile mintale nu funcționează așa.
Oamenii obișnuiesc să mă întrebe: "Ți-e frică să fii cu el, știind că trebuie să se confrunte cu asta? Să-l vezi în momentele astea foarte proaste?". Nu chiar. Să iubești o persoană care suferă de o boală mintală poate fi greu, dar toată lumea se confruntă cu provocări, până la urmă. Poate fi vorba despre restricții alimentare, dizabilități, circumstanțe familiale... toate acest lucruri necesită, de fapt, perspectivă, o mentalitate corectă și ajustări ale stilului de viață.
Așa că nu este deloc greu să trăiesc cu el. Trebuie să ne asigurăm că nu avem prea mult timp liber pentru ca el să înceapă să devină anxios și încercăm să planificăm lucruri pe care să le așteptăm cu nerăbdare. Reușim, astfel, să dezvoltăm o comunicare mai bună, dar și să ne stabilim obiective și limite.
În cele din urmă, înțeleg că mintea sa nu este în concordanță cu sufletul lui. Boala lui mintală nu-l reprezintă. Și este mult mai dificil și chinuitor pentru el decât pentru mine. El face tot ce-i stă în putință pentru a-și gestiona problema.
Și atâta timp cât încearcă, eu nu-l voi părăsi. Pentru unii oameni, asta ar putea fi mai mult decât pot suporta. Și nu vei deveni o persoană crudă doar pentru că alegi să nu-i fi aproape unui om cu astfel de probleme. Dar există o mulțime de boli mintale și, cu cât putem fi mai înțelegători și mai solidari, cu atât ne va fi mai bine tuturor. Este o persoană atât de minunată și aș prefera să învăț să lupt alături de el, decât să renunț vreodată la relația noastră.
*Articolul este o adaptare a celui publicat pe Lovewhatmatters.
Citește și: Acum 17 ani am vrut să-mi închei socotelile cu viața. Ce mi-aș fi dorit să aud de la cineva atunci
Urmareste-ne pe Google News
